5
Feb

Acasa

București. Trafic. Haos. Mașinile goneau nebune, întrecându-se una pe cealaltă într-o cursă grăbită spre nicăieri. Șoferul uitase tot. Știa doar că trebuie să ajungă la timp la serviciu sau va avea de îndurat repercusiunile: privirea dușmănoasă a colegilor și mustrarea șefului. Făcea totul pentru a ajunge cât mai repede. Depășea ilegal, trecea pe roșu. În trafic erau doar el și ceilalți, o masă amorfă de oameni al căror unic scop era să îl încurce. Îi stăteau în cale, așa că nu se sfia să îi injure și să îi ponegrească.

Uitase tot: cine e, de unde vine, încotro se îndreaptă. Era doar acest război nevăzut între el și ceilalți tăntălăi care îi stăteau în cale. Un haos nesfârșit îl despărțea de destinație. Se întrebă cât trebuie să mai îndure situația asta, și pentru o clipă se gândi cât de bine ar fi să nu se afle aici, să fie într-un loc liniștit, ferit de grija zilei de mâine. Se gândi apoi la familie, la soție și copii. Aveau nevoie de el, era firesc să muncească pentru a-și întreține familia. Trebuia să le ofere copiilor tot ceea ce aveau nevoie. Așa că nu putea pleca de aici, trebuia să meargă zilnic la muncă și să le aducă pâinea pe care o vor mânca împreună seara. Se gândi apoi cât de puțin timp petrecea cu ei. Ajungea acasă în fiecare seară după ora opt. Cel mic adormea mereu obosit fără să își vadă tatăl. Petreceau puțin timp împreună în weekend, dar atunci parcă treburile casei erau din ce în ce mai multe, iar cele două zile treceau prea repede. Apoi din nou o săptămână de muncă și un alt weekend care se termina prea repede. Un cerc vicios din care nu putea ieși. O cușcă.

Într-un alt colț de țară, într-un cătun uitat de lume, o bătrână își spunea pentru ultima oară rugăciunile de seară. Își îndreptă privirea spre icoană, privindu-l ochi în ochi pe Dumnezeu. Nu mulți aveau tăria să facă asta. Dar ea știa că e curată, că a trăit o viață frumoasă, că a căutat mereu să nu supere pe nimeni și că a trăit ca și cum Dumnezeu ar fi fost lângă ea mereu. Era fericită. Avea trei copii, patru nepoți și de curând aceștia îi dăruiseră strănepoți. O familie numeroasă, pe care o aștepta să vină de prin țară, ca să le ofere dragostea ei și să îi încarce cu acea bucurie și liniște pe care nu o puteau găsi în mijlocul orașului. Îi primea mereu cu brațele deschise, în coliba ei de lut pe care a construit-o cu propriile mâini. Le oferea totul. Era puțin, dar din acel puțin, copiii primeau binecuvântarea ei părintească. Câteva ouă, o găină, o bucată de slănină de la porcul pe care îl crescuse singură de-a lungul anului, un litru de pălincă făcută din prunele pe care le-a cules tot singură din grădină.

Nu avea mult. Primea o pensie mică de la stat, dar pe care o punea de-o parte, ajutându-i pe copii ori de câte ori aveau nevoie. Se gospodărea singură. Soțul îi murise, bolnav fiind, în urmă cu 22 de ani. De atunci avea singură grijă de gospodărie. Tăia lemne pentru foc, avea grijă de animale (acum îi mai rămăseseră doar găinile si un porc, înainte avea rațe, vaci), își creștea cu multă migală plantele în grădină. Era liniștită. Nu avea nicio grijă și primea fiecare zi ca de la Dumnezeu.

Era nelipsită de la Biserică. Se trezea in fiecare dimineață de duminică și sărbătoare și se pregătea ca o mireasă la cei 83 de ani ai ei pentru întâlnirea cu Mirele Hristos. Își lua cele mai bune haine, si după ce își făcea rânduiala de dimineață se îndrepta cu pași înceți, șchiopătați spre locul pe care îl iubea nespus și pentru care dădea ajutor de fiecare dată când putea. Părintele o recunoștea de la intrare. Nimeni nu avea mersul ei domol, încet, șchiopătat. Era unic. O asculta cum se îndreaptă spre altar cu lumânarea și cu pomelnicul în mână. Toți copiii, nepoții, strănepoții erau trecuți pe el. Erau nelipsiți din gândul și rugăciunea ei. Atunci când putea, aducea cu ea și o mică prescură, pregătită cu truda mâinilor ei. Împletea mereu rugăciunea cu lucrul. Nu era nicio seară și nicio dimineață pe care să nu o încheie cu rugăciuni pentru ea si pentru toți cei dragi ai ei.

Se bucura nespus atunci când o vizitau copiii, și era foarte fericită pentru că fiecare avea familia si casa lui. Zicea mereu că acestea sunt singurele lucruri de care aveau nevoie. În viață îți ajung dragostea familiei și un acoperiș unde să păstrezi această dragoste.

Acum își făcea ultimele rugăciuni de seară. Era în spital. În urmă cu câteva zile se îmbolnăvise de aprindere de plămâni. Medicii au tratat-o cum au putut, iar acum se simțea mai bine. Spera ca într-o zi sau două să o lase să plece acasă. Se aștepta totuși și la ce era mai rău. Era mereu pregătită. Își trăise ultimii ani din viață ca o pustnică în mica ei colibă unde locuiau doar ea și Dumnezeu. Îi învățase pe copii să aibă grijă de înmormântarea ei și să fie alături unul de celălalt atunci când nu va mai fi. Să nu se dușmănească, să nu se certe pentru avere, să fie frați în continuare și să rămână mereu o familie.

A doua zi dimineață, bunica s-a trezit, a mers la baie, s-a spălat, s-a pieptănat, și-a spus rugăciunile, a mâncat, s-a odihnit, apoi a plecat. Spre Dumnezeu.

În oraș, lumea se grăbea în continuare spre nicăieri. Nimeni nu avea timp să se gândească la viață, la moarte, la fericire sau la mântuire.

———————————————————

Te vom iubi mereu bunico, și vei rămâne în inimile noastre întotdeauna. Să te rogi pentru noi de acolo de unde ești, așa cum te-ai rugat și de aici!

Cu cinci zile inainte de plecare bunica era foarte bucuroasa si linistita

Popularity: 14% [?]

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Welcome to my website!
My name is George Olah and I am an entrepreneur and web developer. My favorite web domains are web development, online gaming, gamification and social shopping. If you need any work done in these fields please contact me!
Signup for the Newsletter

Twitter Updates
© Copyright 2010-2017 George Olah. All rights reserved. Proudly powered by WordPress.